Tatiana's blog: Amintiri din “Epoca de Aur”

“Revoluția” m-a prins în Ţinutul Secuiesc. Aveam 28 de ani, funcţii şi mulţi bani. Lucram în extracţia petrolului, locuiam într-o organizare de şantier împreunã cu foarte mulţi tineri veseli şi petrecãreţi. Era ca într-o tabără permanentă, plătită de stat.

O parte din gașca de petrecăreți

Conduceam un department al instituţiei în care lucram şi, în noiembrie `89, mi s-a spus că pentru a putea conduce în continuare acel department, trebuia să devin membru de partid. Îmi plăcea ceea ce făceam şi aşa am acceptat, deşi tatãl meu îmi spusese: “Nu accepta! Nu mai ţine!”. El ştia mai multe decât mine care duceam o viaţă boemă, departe de lumea dezlănţuită. La începutul lunii decembrie am fost chemată la organizaţia de partid, mi s-a pus un statut în mână şi mi s-a spus că pe 15 decembrie voi fi primită în rândul membrilor de partid. Datorită petrecerilor prelungite nu am reuşit să citesc statutul şi cu două zile înainte de şedinţă m-am dus la secretarul organizaţiei şi i-am spus că nu sunt destul de pregătită, că nu cunosc statutul destul de bine, că doresc să aprofundez şi că ar fi foarte frumos ca să devin membră de partid de ziua mea. Acest argument, primirea în rândul membrilor de partid chiar de ziua mea, i-a plăcut mult secretarului (un “ţăran”incult şi prost crescut) încât a fost de acord cu propunerea mea de amânare şi aşa am “ratat şansa” de a deveni ceva în ce nu am crezut niciodată. Puteam să ne continuăm petrecerile nestânjeniţi!

Începutul revoluţiei, pe 17 decembrie, ne-a prins la un chef.

"Gogol" recitând Mistrețul cu colți de argint

Cu bunul nostru prieten,Călin

Aveam un coleg, maghiar, numit de noi ”Attila, pui de dac” care asculta Europa Liberă şi care ne-a întrerupt distracţia cu ştiri transmise din Timişoara.

Attila, pui de dac ascultând Europa Liberă

Nu am crezut nicio clipă că acţiunea celor de acolo va avea succes. Îi plângeam pe cei ce muriseră şi deplângeam soarta familiilor lor, gândindu-mă că, pe lângã pierderile suferite, vor avea de înfruntat şi ororile Securităţii. ”Securitatea” era, pe vremea aceea, cel mai de temut cuvânt.

În zilele ce au urmat am “participat” şi noi la Revoluţie ca majoritatea populaţiei, uitându-ne la televizor. Câte emoţii, câte lacrimi, câte nopţi nedormite şi mai ales câte speranţe…! Deşarte!

Am sperat că totul se va schimba! S-au schimbat multe! Dar…

…Am descoperit parvenitismul politic, manipularea maselor - conflictul interetnic a fost doar o manipulare la nivel de conducători pentru că am trăit printre prietenii mei maghiari din Târgu Secuiesc acele evenimente şi am văzut revolta lor faţă de actele antisociale făcute de unii semeni de-ai lor şi faţă de folosirea acestor fapte pentru învrăjbirea populaţiei; am văzut doar la televizor cum românii erau “asupriţi” de maghiari, eu n-am trăit aşa ceva şi am amintiri frumoase legate de colegii mei maghiari.

…Am descoperit degradarea umană, am descoperit decăderea intelectuală a societăţii, am descoperit manelizarea, mitocănia, falsele modele, căderea liberă a moralităţii, jaful, adevăratul genocid care este contemporan cu noi, am descoperit tenebrele societăţii şi ale creierelor umane. Am descoperit sărăcia, incultura, prostituţia politică şi culturală, am descoperit MIZERIA. Pentru mine, ce s-a întâmplat acum 22 de ani a fost o Involuţie, nu o revoluţie.

…Am descoperit că suntem un popor criminal. Şi cum altfel ne-am putea numi dacă, de Crăciun, când toate conflictele armate de pe glob încetează, noi am fãcut un spectacol mediatic din uciderea familiei dictatoare? Spectacol la care am participat cu toţii. Toţi am urmărit cu sufletul la gură capturarea, “judecarea” şi execuţia publică a soţilor Ceauşescu. Şi poate, de aceea am fost pedepsiţi să avem conducătorii pe care i-am avut ulterior şi îi avem şi în prezent.

Nu pentru această lume au murit copii şi părinţi în `89. Nu cred că la asta au visat atunci când au ieşit în stradă şi au fost împuşcaţi sau călcaţi de TAB-uri. Ei au dorit o altă lume pentru noi…

Mai ales acum, în vremurile pe care le trăim, mă doare până la lacrimi sacrificiul lor şi gândurile mele se îndreaptă pios spre jertfa lor supremă.

Să nu uitãm că…

Nu regret acele timpuri, de dinainte de `89, dar în aceste clipe mi-e dor de tot ce-a fost frumos în “Epoca de Aur”, mi-e dor de timpul pe care-l petreceam în faţa cărţilor şi nu a televizorului sau computerului, mi-e dor de întâlnirile reale, nu virtuale, cu prietenii.

Mi-e dor de inteligenţa cu care DIVERTIS-ul fenta cenzura şi cu care făcea săli pline la “Galele Amfiteatru”.

Mi-e dor de concertele lui Alexandru Andrieş din “Club A” şi de cântecele lui cu substrat.

Mi-e dor de spectacolele protestatare ale lui Moţu` Pittiş, mi-e dor de taberele culturale de la Slănic Moldova

alături de Vali Sterian şi de Doru Stãnculescu, de grupul Divertis sau de Brigada ASE, mi-e dor de spectacolele susţinute de soţul meu, Ovidiu, împreună cu trupa lui de muzică reggae!

Imagini din timpul spectacolelor susținute de soțul meu,Ovidiu (cel cu barbă), pe scena Casei de Cultură a Studenților din Iațși și la Slănic Moldova.

Mi-e dor de tot ceea ce-ţi stimula inteligenţa! Mi-e dor de buna creştere a copiilor, de respect, de solidaritatea sincerã, mi-e dor de VALORI!

Şi, mai ales mi-e dor de zăpezile de altădată

mi-e dor de Crăciunul familiei

nu de Crăciunul comercial de azi! Mi-e dor de mirosul de prăjituri făcute cu mari sacrificii, mi-e dor de seara de Ajun cu tot ce însemna ea mai frumos: colinde, Moş Gerilă, mult mai autentic şi mai sobru decât Moş Crãciunul rotofei şi foarte vesel de azi, reunirea întregii familii în jurul bradului plin de artificii şi de ambalaje de bomboane rămase goale, dar camuflate cu grijă.